Mic sau mare cu totii avem un ideal. Cu totii visam la anumite chestii, si in firecare zi ne straduim sa ne atingem scopul.

Copilărie. Perioadă a vieţii umane, intermediară între idioţia prunciei şi nebunia tinereţii - la doi paşi de păcatele maturităţii şi la trei de regretele bătrâneţii.

Copii de astăzi nu mai au copilărie. Trăiesc în spaţii închise, limitate aproape tot timpul, în faţa ecranului luminos al calculatorului, vorbind zi şi mai ales noapte cu prieteni de peste mări şi ţări, dar neştiind să bată la uşa vecinului şi să-l invite pe fiul acestuia la o plimbare cu bicicleta sau o "expediţie" prin pădurile din apropiere.

Cand suntem mici, ni se pare ca totul e roz si ca cand vom ajunge mari va fi asa cum visam in fiecare noapte.

Dar realitatea e cruda, si nu ocoleste pe nimeni; odata cu adolescenta visurile noastre se destrama, ajungand ca viata sa ni se para poate gri sau neagra, intampinand diverse probleme in drumul nostru spre ideal.

La maturitate ajungem greu, dar in adancul sufletului ramane meru copii. Ca sa trecem mai usor peste probleme ne aducem aminte de jocurile copilariei si de cat de usoara era viata pe atunci. Nimic nu se compara cu amintirile pe care le avem din scoala primara, adolescenta uneori vrand sa o uitam deorece e drumul de mijloc, poate si cel mai greu catre maturizare.

Unele probleme nu vrem sa le consientizam si ne asundem de ele cat de mult putem.

Fericirea noastre consta in lucruri marunte, pe care in ziua de azi in acesta lume obosita,lucrurile mici dispar treptat. Detaliile unei vieti comune trec neobservate.

Pe cati copii/adolescenti ii vezi mergand spre casa cu un buceht de flori pentru mama lor?Cate cadouri de craciun primesc parintii ? Cata atentie le acordam? Cum ne inteleg parintii pe noi? Intrebari a coror raspunsuri difera de la persoana la persoana.

Maturitatea insemna sa traiesti pe cont propriu, si uneoriu devine coplesitor,pentru ca ziua are doar 24 de oere, si nu e suficient timp pentru a face tot ce iti doresti.

Idei imprastiate

Stau si ma uit la tine... te admir, te critic, te comentez, ma minunez, te iubesc. Dar stau si ma uit la tine si vad cum ma indepartezi, ma ascund in mine, si ma prefac ca nu se intampla nimic, eu te iubesc.

Oare ai putea rezista vesnicilor mele schimbari? Oare ai putea suporta nebunia mea ?

Visele mele au asurzit intr-o lumea in care nimic nu mai e deajuns. Totul a devenit o necesitate... pe cand noua nu ne trebuie nimic. Nimic material, spiritual ne cautam linistea si incercam sa o sadisfacem cu orice gasim in cale cand tot ce avem nevoie este iubirea. Oh tu iubire... mi-ai sarit in cale ca o raza ce imi lumineaza orice drum pe care vreau sa il parcurg. In tine ma scufund, ma arunc, ma distrug, rasar, traiesc... si pe buzele tale ma sing si mor [peste vro' 80 ani]. Am nevoie disperata de tine, tu esti eroul meu in care cred orbeste, am nevoie de un basm in care totul sa fie cum vreau eu, lumea sa fie buna si fericita (ha ha ha... cata naivitate). Si ajungem iar la "nevoi".

"Hotii de vise sunt puternici acum si si-au furat pana si propriile vise, daca le-au avut vreodata. Impanzesc ecranele televizoarelor, sunt amestecati in cerneala otravita a tipografiilor, zbarnaie in difuzoarele miilor de masini care isi tarasc incet destinele prin orasele acoperite de tristete." Eu sunt doar o persoana din miile sau zecile de mii care vad zilnic ca lumea se prabuseste in jurul meu, si ca noi nu putem sa facem aproape nimic, si ce facem trece neobservat de o lume prea grabita sa observe detaliile unei vieti.

Timpul nu acorda timp vietii. Totul trece pe langa noi neobservat; dar vedem cum apar masini, cladiri pe spatiile verzi in care jucam sticluta cu otrava, parca nu de mult. Timpul se dilata si se contrasta. Cateodata 24 de ore nu imi sunt deajus pentru a face tot ce imi doersc, nu imi sunt deajuns pentru ati vrea sclipirea din ochi si zambetul cu care ma vrajesti in fiecare secunda.

Sufletle de otel neindoit, de piatra nesparta, triumfeaza acum lumea, nagandindu-se decat cum sa se impietreasca si mai tare.

Lumea moare in jurul nostru, si noi nu facem decat sa ne uitam, deoarece am trait si traim in continuare undeva unde sensibilitatea nu e decat o amintire a vremurilor de de mult.

Realitatea e de mult prea trista pentru a fi povestita.